Trăiri interioare

E duminică, 1 aprilie. De vineri mă gândesc la ziua de azi. Urmează să o sun de ziua ei, aşa cum a făcut şi ea de ziua mea. Nu din obligaţie, nu e cazul, ci din plăcere, aşa cum fac prietenii între ei, cu respect, din dorinţa de a-i sărbători pe cei dragi, şi a-i cinsti cu o urare.

Mă aşez în faţa geamului. Deblochez telefonul şi caut numele ei în agendă. Apăs tasta verde. Sună prima dată. Dar ce-i spun când răspunde? Îmi place sa fiu original, nu caut inpiraţie pe internet, nu întreb pe nimeni. Totuşi improvizaţia nu a fost niciodată punctul meu forte. Am impresia că orice aş spune, nu ar fi destul. Dar îmi amintesc zicala “gestul contează”. Sunt sigur ca va aprecia. Cuvintele au tendinţa să se piardă în timp, dar sentimentele rămân. Micile aprecieri sunt ţinute minte. Aşa se crează relaţiile speciale între oameni, nu e nevoie de gesturi grandioase. Timpul are talentul şi cruzimea de a ne aduce în drum oameni speciali, chiar şi pentru perioade scurte care ne marchează viaţa, şi de a tăia legături pe care le credeam eterne. Trebuie să profităm, sa nu judecăm, şi să ne bucurăm de momentele trăite împreună.

Sună a doua oară. Ea raspunde. Fii scurt şi la subiect: “Salut. La mulţi ani! Îşi doresc un an plin de zile însorite, multă bucurie şi multe, multe împliniri”. O aud cum zâmbeşte.

Advertisements
Previous Post
Leave a comment

1 Comment

  1. “O aud cum zâmbeşte.” Superb! Sensibil!Madi si Onu

    Reply

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: